Uite-o și pe asta… iar stă la ocazie.

— Dacă n-are pe nimeni, ce să-i faci…
Era ianuarie.
Un ger din acela care nu doar că îți îngheață mâinile…
ci îți îngheață și speranța.
Cerul era cenușiu, drumul ud, iar vântul tăia obrajii ca o lamă.
În stația mică de la marginea satului, sub o copertină ruginită, stătea o bătrânică.
Nu se plângea.
Nu cerea.
Nu striga după ajutor.
Doar aștepta.
Cu spatele ușor gârbovit, cu basmaua legată strâns sub bărbie și cu două pungi de cumpărături în mâini.
Una mov, una albastră.
În ele nu era mult… dar pentru ea era greu.
Nu doar greul pungilor.
Greul vieții.
O chema tanti Paraschiva.
Avea peste 70 de ani, dar în ochii ei era o oboseală de 100.
Și dacă te uitai atent la privirea ei…
nu vedeai doar un om bătrân.
Vedeai un om care a fost uitat.
Autobuzul trebuia să vină la 16:10.
Așa scria pe orarul lipit strâmb pe stâlp.
16:10…
16:20…
16:35…
Nimic.
Doar liniștea aia din sate, când iarna pare că înghite tot.
Doar câteva fulgi rătăciți.
Doar câinii de prin curți, lătrând a pustiu.
Paraschiva nu se mișca.
Își strângea pungile cu mănușile vechi și își ținea umerii ridicați, ca și cum ar fi vrut să se apere de frig.
Dar nu frigul era cel mai greu.
Ci gândul.
Gândul că, dacă se întâmplă ceva…
n-o să știe nimeni.
În spatele ei, o bancă udă, rece, de lemn.
Nu s-a așezat.
Pentru că bătrânii nu se așază ușor…
nu de lene, ci de frică.
Frica aia că dacă te așezi, nu te mai ridici.
Din când în când, se uita pe drum.
Apoi… se uita în cameră.
De parcă ar fi vrut să spună fără cuvinte:
„Mă vede cineva?”

Palal e pherdo paśa vaś o xabe, mangas tumen te źan k-i aver rig vaj te putaren o butòn (>) thaj na bistren te SHARE-en len tumare Facebook-esqe amalenθar.